Povestea unui castel: al tau, al meu, al orisicui

Sunt batran. Aproape doua veacuri mi s-au perindat prin fata ochilor si de tot atata timp strajuiesc, falnic si sfidator, campiile intinse din imprejurimi. Sunt asezat pe o colina, nu foarte inalta, insa sunt eu suficient de inalt incat sa fiu zarit cu usurinta de departe si chiar sa depasesc linia copacilor din apropiere. Sunt din caramida, pe alocuri putin roasa de vreme, de vant si de ploi, dar inca foarte trainic. Sunt inalt, am patru etaje, o mansarda imensa si un acoperis cuprins putin de rugina, dar inca impunator.

Ochii mei sunt zecile de ferestre cu care privesc lumea si prin ei vad nu doar catre exterior ci si catre saloanele, dormitoarele, bucatariile si birourile din interior. Draperii si perdele colorate imi sunt ploape ce raman vesnic deschise, iar coridoarele lungi si intunecoase imi sunt urechile ce nu scapa niciodata nici o taina rostita in soapta. Scari intortocheate ma impanzesc pretutindeni si au sustinut de demult pana in ziua de astazi, pasi marunti si grabiti, pasi eleganti si mandri, pasi apasati si neinfricati, pasi visatori, maniosi, tristi, rebeli, plini de speranta sau de amaraciune.

Sunt batran si am vazut multe, am auzit multe, am fost martor tacut al iubirilor ascunse, al prejudecatilor, al vointei fara margini si al deziluziilor. Toate acestea, astazi, ma reprezinta, imi sporesc maretia si imi duc mai departe numele. Ma numesc Castelul Vanturilor… si cred ca numele ma descrie intocmai. Zefirul bland al primaverilor, adierea sufocanta a verilor, vantut schimbator al toamnelor si curentii de aer inghetat al iernilor, toti se lovesc de mine, imi macina zidurile groase, ma inconjoara intr-un iures ametitor si starnesc sunete, nepamentele uneori, in casa scarilor. Primavara vantul se joaca cu perdelele ferestrelor larg deschise manuindu-le usor ca pe o pana, vara vantul poarta in joaca suflarea sa calda pana in cel mai intunecos ungher al meu, toamna vantul imi aduce in prag covoare galbene si ruginii de fruze melancolice si iarna vantul imi geruieste acoperisul, imi lipeste de ferestre fulgi mari de nea si imi zgaltaie usile robuste, inalte si vechi.

Da, am un nume potrivit, un nume rupt din vise, dar si din viata, caci viata ne trece ca vantul de repede si este schimbatoare ca el, iar visele doar in bratele sale pot uneori deveni realitate. Visez cel mai bine doar atunci cand simt vantul si doar el imi este prieten de peste doua veacuri…

Sunt interesant, ascuns, aproape mistic. Am o mansarda plina de amintiri, o mansarda ce pare vie si uneori chiar infioratoare. Vantul ii zgaltaie vechile perdele, putin roase de timp, putin transparente, atat de solitare… Exista chiar legende pe seama lor, legende transmise din generatie in generatie de catre locuitorii din zona. Pe mine ma amuza, insa pe ei ii infioara: se spune ca uneori, in nopti cu luna plina, mare, sangerie, nopti ce rareori se-ntampla… la mansarda mea se poate zari o silueta difuza, a unei tinere cu parul lung si lumina vaga a unei lumanari. Unii locuitori de prin zona sustin chiar ca mansarda ar fi in fapt locuita in secret de o tanara… altii cred povestea… cred ca un suflet ratacit nu si-a incheiat inca toate socotelile cu lumea aceasta…

Pe langa mansarda am un tunel secret, secret pentru ca nimeni nu i-a putut dovedi existenta insa eu stiu mai bine… este tunelul ce leaga beciurile castelului cu exteriorul, este lung dar ingust si cu ajutorul lui se poate iesi aproape de padurea din apropiere. Ma gandesc deseori… daca ar putea vorbi… cat de multe ar avea de povestit! In trecut a fost martorul iubirilor ascunse, a salvat vieti, dar a asistat si la adevarate drame.

Da… am multe astfel de locuri ascunse insa cel mai mult imi place camera secreta. Construita candva, de un rege, ca refugiu in caz de primejdie, m-am amuzat nespus sa o vad atat de cautata de toti cei ce au locuit de-a lungul timpului in castel. Unii nu credeau in existenta sa insa altii o cautau cu indarjire, fara succes, fara folos. Se crede chiar ca regele ar fi ascuns acolo o comoara insa nimeni nu a putut gasi nimic pana astazi…

Doar eu stiu adevarul despre mansarda, despre tunel si despre camera ascunsa… doar eu si vantul. Mereu am fost locuit, inca de cand eram nou si Soarele scanteia puternic pe acoperisul meu si lemnul era proaspat si mobila de-abia isi gasise locul prin spatioase incaperi.

Regi si regine, printi si printese, domni si domnite, zeci si sute de servitori, menajere, bucatarese, vizitii si hamali s-au perindat prin fata mea, traindu-si vietile marunte intre zidurile mele, visand mereu la noi si noi aventuri si niciodata constientizandu-si fugara trecere prin viata, prin lume si prin timp. Am fost locuit de copii zburdalnici si mereu pusi pe sotii, de fete visatoare, timide sau rebele, de tineri curajosi si convinsi ca lumea toata este doar a lor.

Astazi sunt locuit de tine. Astazi, ochii si urechile mele, ferestrele si coridoarele, scarile si mansarda si chiar sunetul atat de schimbator al vantului, pe tine te privesc, te asculta, te insotesc si te judeca. Astazi doar, povestea ta conteaza caci tu esti actorul principal pe scena vietii, tu esti prins in labirintul ei intortocheat si doar umbland pe cai serpuitoare vei putea vreodata sa-i deslusesti capcanele.

Iulia-Florentina Paciurea

Please follow and like us:
0