Intr-o zi m-am intalnit cu Speranta…

 

Intr-o zi m-am intalnit cu Speranta… Ea era frumoasa ca o raza de Soare si vesela ca un fluture alintat. Eu eram putin prafuit de ganduri vechi, de amintiri triste, de fantomele celor plecati de langa mine catre cer si de a celor plecati catre alte meleaguri, aici, pe Pamant. Speranta stia sa se bucure de orice: de vant, de iarba, de susurul unui izvor, de pisoii mici iesiti de nicaieri pe trotuar si chiar de oameni, de al lor zambet, de al lor mers sprinten. Speranta stia sa se oglindeasca in vitrine si se scurgea pe langa ele cu gandul la visele de pe umerase. Eu stiam sa curg repede si navalnic pe langa ele, cu gandul la cat de mult m-ar fi costat tot ceea ce era insirat pe acele suporturi de lemn ori plastic… Speranta mergea in fata mea si eu pe urma ei. Nici nu stiam pe urmele cui pasesc! Ea s-a oprit in statia unui autobuz parand ca nu asteapta nimic si pe nimeni. Eu m-am oprit in statia aceluiasi autobuz, imbrancit de un om cu un brad infasurat in plasa si cu fete tinere, cu parul lung si zambitoare si cu femei incarcate cu cozonaci. E sarbatoare in curand… mi-am zis. Gandul m-a speriat. Ma speria luna de dupa: Ianuarie. Nu plecam la drum cu bucurie ci incarcat de anii pe care ii lasam in urma. Ianuarie… cea mai trista luna din tot anul! Ianuarie… un an intr-un an! Trist an! m-am gandit. Am urcat catranit in autobuzul sosit tarziu. Nimic nu soseste la timp… intarzaiase! Pe drum, fara sa vreau ori sa fiu obisnuit sa privesc prea mult in jurul meu, am observat totusi ceva ciudat, ceva schimbat, ceva… nedefinit. Oamenii erau tristi, orasul tot era prafuit ca gandurile mele, cerul era plumburiu. Brusc, vocea care anunta statia urmatoare, anunta ceva bizar: “Urmatoarea statie: Februarie.” Februarie?! Nu intelegeam! Unde zburasera o luna si cateva zile? Unde zburase trecerea dintre ani cu tot zgomotul ei, cu artificii, cu sampanie, cu copii veseli care au voie sa se joace toata noaptea? Unde zburase Ianuarie? Unde zburase cea mai trista luna din an, cea cu reantoarcerea de la rude, cu reacomodarea in patul tau de acasa, cu aer greu de oras aglomerat si cu catei in parc si cu zapada si mai ales inghet? Unde era luna cu lumina ciudata prin ferestre, luna cu Luna ciudat de mare si cu vulpi ce pandesc gainile satelor, cu 12 cepe puse langa fereastra strabunicilor pentru a ghici vremea si cu zeci, sute de ghicitori in stele, cu sute de variante de horoscop? Eu… imi alegeam ce imi placea si pe restul ma prefaceam ca nici nu le-am auzit! Intr-un colt al autobuzului, Speranta zambea. Brusc, o voce anunta statia urmatoare: “Martie.” Martie? Imi venea sa plang! Pierdusem ceva si nici nu stiusem ce pierd. Pierdusem cea mai mare bogatie pe care o poate avea un om: timp! Pierdusem timp! Vreau inapoi, vreau tot! m-am gandit. Vreau… statia mea! E frumoasa statia mea si vesela si… Brusc, cerul s-a luminat si Soarele a mangaiat fluturasul alintat asezat cu cateva scaune mai in fata. Statia urmatoare a fost 29 Decembrie si eu… eu am ajutat barbatul ce cara un brad imens sa il coboare din masina lunga si plina de sarbatoare. Nu m-am mirat deloc. Bradul era teoretic doar pentru Craciun insa nici eu nu dorisem unul pana acum cateva minute. Voiam sa caut un brad si sa il impodobesc acum, pe 29 Decembrie insa barbatul pe care il ajutasem disparuse si disparuse si Speranta! In statie, printre fete vesele si femei cu cozonaci ramasesem eu si bradul. Bradul era al meu. Speranta era in sufletul meu. Eu, bradul si Speranta am plecat catre casa. Nu de doua ori ai ocazia sa iti schimbi viata… Uneori nu ai ocazia nici macat o singura data! Eu… de astazi eram acelasi om insa intr-o alta lume. Nu ma schimbasem eu, insa lumea era asa cum nu o vazusem niciodata pana acum si acum, puteam sa o vad!

Iulia-Florentina Paciurea
https://www.facebook.com/Iulia.Paciurea/

 

Please follow and like us:
0