Tu, cartea, parfumul, fusta si gleznele tale…

 

Era toamna, septembrie, vant si frunze si flori. Crizanteme. De toate culorile. Citeai o carte. Stai pe o banca a parcului ca si cand ai fi stat pe un norisor numai al tau. Un biciclist a cazut, chiar s-a ranit putin la genunchiul stang, la zece metri de tine. Nu l-ai observat. Nu ai intors capul, nu te-ai miscat macar un milimetru. Ai intors in schimb pagina. Putea oare o carte sa fie atat de interesanta incat sa fii complet straina de lumea aceasta ori erai o masca, o fiinta care se simte superioara, o regina care nici macar nu se clinteste cand plebea are un accident? Nu stiam. Erai un mister pentru mine. Toti cei din parc, oameni necunoscuti mie, erau un mister si totusi, cumva, tu erai mai misterioasa decat ei. Ori… poate nu erai tu? Tu erai tu, un om obisnuit insa in jurul tau, gravita ca un abur, ca o ceata nevazuta, un parfum… Ce parfum? Nici asta nu imi puteam da seama… Eram expert in parfumuri de dama si totusi pe al tau nu il simtisem niciodata si nu il puteam ghici. Era o mireasma ciudata. Uneori nu il simteam deloc. Alteori, o adiere de vant tomnatic mi-l aducea ca pe un dar. Ajungea la mine, pe banca mea. Ma asezasem la zece metri de tine. A trebuit sa ma asez. Nu am avut de ales. Cand vantul inceta fura si parfumul tau, iar eu ma simteam vaduvit de propriul meu drog, nou descoperit, ametitor. Nu iubeam toamna. Iubeam vara, primavara… Insa toamna ti se potrivea atat de bine tie… Purtai in acea zi o fusta valurita, nu stiam cum se numeste cusatura… Avea crengute aramii, micute, imprimate pe ea si iti acoperea picioarele aproape in intregime. In ziua aceea si de la fusta aceea a ta, am inteles eu ce misterioase pot fi picioarele nevazute ale unei femei si mai ales cat de albe pot fi gleznele unei femei. Nu stiu sigur daca ale tuturor femeilor caucaziene ori doar ale tale… Era atat de greu sa te inscriu pe tine in niste parametri, in niste standarde… Eram obisnuit cu informatica si cu stiintele exacte in general. Nu as fi putut insa niciodata sa redau intr-un limbaj de 0 si 1, pe intelesul unui computer, cat de albe erau gleznele tale in ziua aceea. Aproape transparente… Am inceput sa ma intreb daca misterul tau, daca tu intreaga, erai aievea ori daca visam. Poate ca adormisem cu capul pe birou, la serviciu, cum atat de des mi se intampla. Poate ca dupa serviciu alesesem sa fac o plimbare cu bicicleta prin parc, cum deseori faceam si poate ca eu eram cel care a cazut si s-a lovit. Nu doar la genunchiul stang… Tu, cartea, parfumul, fusta si gleznele tale… existati? 


Iulia-Florentina Paciurea
https://www.facebook.com/Iulia.Paciurea/

Please follow and like us:
0