Umbra ei

Prima oara am zarit-o aplecata asupra unei carti. Citea “La Medeleni” pe o banca, in parc. Am ramas uimit: nimic din jur nu parea sa o intereseze; sa o atinga macar… Frunzele insasi o ocoleau in scurtul lor zbor din cer catre pamant.

A doua oara am zarit-o la fereastra udand muscate rosii ca focul. Rosii ca buzele ei. Avea o stropitoare micuta. Sa fi avut poate patru sau cinci litri. In mana sa  parea insa grea, foarte grea. Parea ca si cand eu as fi udat cu cincisprezece litri!

A treia oara am zarit-o grabita, mergand prin ploaie mocaneasca, cu un ziar pe post de umbrela. Ce ziar oare?! Indiferent ce ar fi fost, singurul lucru la care ma puteam gandi era ca ploaia va inmuia treptat literele frumos arcuite si o dara nu chiar neagra de tus, diluata, ii va pata putin degetele.

A patra oara am zarit-o la piata. Alegea pere galbene ca papadia, dulci ca mierea si parfumate ca un parfum de demult. Perele pareau sa fie de acord… Pareau ca doresc sa o insoteasca acasa; sa ii cunoasca bucataria. Mai apoi, merele, capsunele, caisele, toate pareau sa o doreasca. Ea ramanea insa neschimbata in alegerea ei si perele se simteau norocoase.

A cincea oara am zarit-o surazandu-mi. Alerga catre mine. Purta o rochie alba, usoara, varateca. Mici cercei, albastrii ca cerul, se balansau usor la fiecare pas. In mana avea o scrisoare si eu atunci am stiut: ma iubeste! Ii scrisesem. Ii destainuisem tot. Inima mea era a ei si misterul ei urma sa fie al meu. S-a oprit insa… A intalnit un barbat si l-a imbratisat. Scrisoarea nu era a mea.  Ea nu era ea! Ea era umbra ei…

Please follow and like us:
0