Vietile oamenilor: atat de pline de emotie, de zambet si lacrimi…

Stau la fereastra. Sunt un perus. Am penele albastre si iubesc o vrabiuta. Ii cant zilnic, in zori, cu mare foc si ardoare. Stiu ca iubirea mea va ramane una platonica, asa… in colivie cum ma aflu. Incerc atunci sa imi ocup timpul cum pot, observand tot ce misca, de la etajul 1, dintre o muscata rosie si una roz, loc perfect pentru filaj… va garantez! Vad zilnic ceva. In mare parte observ mereu aceleasi lucruri. Oamenii, fiinte ciudat de inteligente si tot atat de ciudat de plictisitoare. Incep chiar sa cred ca viata mea dintre muscate si mai ales iubirea mea impartasita sunt mai interesante decat viata lor! Poate ma insel… Dar sa va spun de ce am aceasta impresie… Este de pilda o doamna care zi de zi poarta aproximativ aceleasi haine, care zi de zi cumpara o paine si morcovi, de la magazinul din blocul vecin. Cred ca face supa cu ei si mai cred ca are o vedere foarte buna! Am observat de ceva vreme un cuplu de tineri: zi de zi sosesc obositi acasa. Nu cred sa aiba peste 30 de ani si totusi se cearta des: vorbesc despre bani, despre serviciu si despre ce film sa vada in seara aceea, daca mai apuca sa il vada sau daca vor adormi. A doua seara, aceeasi poveste. In a treia seara la fel. La sfarsit de saptamana merg la rude si vin incarcati de bagaje, de gem si bulion. Daca nu merg la rude, dorm ori ies, foarte rar, undeva in oras. De acolo vin si mai obositi. In fiecare zi de luni sunt obositi inca de dimineata. M-am gandit din nou: sunt norocos eu: am penele albastre ca cerul si chiar daca nu pot zbura, cel putin iubesc! Ce am mai observat? Pai am mai observat un domn care plimba vesnic un catel schiop. Dansul nu are zi de zi acelasi obicei insa are… an de an. In fiecare an pe 8 Martie si pe 17 iulie merge cu flori, mereu cale, si cu o candela, undeva. Nu stiuunde… Seara tarziu, cand nu este nimeni in preajma, vorbeste cu catelul despre Violeta si uneori lacrimeaza. La inceput nu am stiut exact ce face, insa am ochi de perus si vad foarte bine la distanta: stropi mici de apa ii siroiesc pe obraji. Poate ca pentru el, Violeta este ca vrabiuta pentru mine… doar ca nu o poate nici macar vedea! In alta ordine de idei, in alt bloc, doua surori se cearta zilnic pe un ruj ori pe un parfum, pe un lac de unghii, uneori chiar pe un baiat! Apoi se impaca. Se imbratiseaza si dorm in acelasi pat, vad acelasi film si viseaza… poate la acelasi baiat! In ziua urmatoare se cearta din nou, insa de fiecare data sfarsesc prin a se imbratisa. Mama lor rade in timp ce gateste. Rade pentru ca stie finalul si mai stie ceva… Cand isi aminteste de acel ceva… ofteaza. Stie ca sunt adolescente si se iubesc nespus, insa mai stie ca va veni si vremea in care fiecare va merge pe drumul ei. Atunci ofteaza. Ar vrea sa opreasca timpul, dar el, Timpul, nu vrea…
Intr-o zi am scapat! Nu stiu prin ce minune, mi-au uitat colivia deschisa! Am zburat afara, lasand departe, departe muscatele mele. Muscatele… pareau tot mai mici! Am cunoscut vrabiuta mea si o sumedenie de alte pasari: porumbei, gugustiuci, chiar si pescarusi veniti in zbor de pe Lacul Morii. Am obosit curand. Nu puteam sa zbor decat 10-20 de metri si oboseam. Curand, mi-a fost foame. Vrabiuta m-a dus pe un pervaz, unde in loc de mei am gasit firimituri de paine. Ciudat: mei nu era nicaieri! Soarele mi se parea sufocant, iar cand s-a inserat m-a cuprins un dor nespus de muscatele mele. Imi era dor de colivia mea galbena, vesela ca o floare! Imi era dor de jucaria mea din lemn colorat si tare m-as mai fi scaldat in castronelul meu si nu in apa de ploaie, asa cum facea vrabiuta. Am ajuns sa ne certam din nepotrivire
de caracter. Se simtea jignita ca nu iubeam libertatea ei, ca nu apreciam painea si nu doream sa imi murdaresc penele albastre ca floarea de Nu Ma Uita in apa si tarana. Ne-am despartit. Am ajuns acasa ca prin minune, caci rareori daca se pierde un perus mai gaseste drumul… Eram fericit! In fericirea mea nespusa, mi-a izvorat un gand: sunt la fel ca oamenii! Ori ei, la fel ca mine! Crezusem ca am o viata trista, plictisitoare si pe a lor o vazusem atat de monotona si totusi, astazi, am realizat ca viata mea nu era asa si nici a lor, ca viata, frumoasa ori grea, o traiesti zi de zi, clipa de clipa! Nu are rost sa visezi la vrabiute si nici sa oftezi dupa viitor, caci el inca nu s-a intamplat! Viata este azi, acum, in clipa asta! Sunt un pesurus cu pene albastre ca cerul si dintre doua muscate, privesc vietile oamenilor, atat de pline de emotie, de zambet si lacrimi…

Iulia-Florentina Paciurea

Please follow and like us:
0